Mi-am propus sa scriu pe acest blog, pe langa multe altele, si chestiuni interesante - nu neaparat utile - de care am auzit din diverse surse.
Si na, imi incep lista cu un fenomen legat de japonezi. Si de un oras. Si de o problema la mansarda. In doua cuvinte "Paris syndrome".
Ce este: se pare ca, dintr-un milion de vizitatori niponi pe an, cat are Parisul, cam o duzina sufera de o cadere nervoasa, care a fost numita de psihologi "sindromul orasului Paris".
Cum poti sa te imbolnavesti: daca esti japonez, ai ceva stare materiala, si-ai visat de cand erai mic nu la sabii de samurai, ci la turmul eternilor indragostiti, invariabil iti faci intr-o zi bagajele si te indrepti cu inima cat un purice spre orasul luminilor. Cobori din avion si calci pe pamant francez cu un respect aproape evlavios, ca ai auzit despre orasul in care tocmai ai sosit ca adaposteste o mare parte din arta lumii, din toate timpurile, in toate formele posibile.
Oricum esti un pic hiperventilat de la emotie dar nu lasi sa se vada, ca doar esti japonez. Pentru tine sa nu te exteriorizezi asa, tam-nesam, este o arta.
Buuuun. Ajungi in inima Parisului. Cand vezi cata foiala dezorganizata, cate hartiute aruncate pe jos, cat - pardon - de catel prin spatiile verzi, si colac peste pupaza, nu iti este respectata nici distanta interpersonala, te ia cu dureri de cap. Si cu depresii. Si vrei acasa. Long story short, asta e sindromul orasului Paris.
Tratament recomandat: Repatrierea.
Se transmite? Nu. Din fericire.
Concluzii:...Ma intreb cum s-ar numi si cum s-ar manifesta boala care i-ar lovi pe turistii japonezi pe plaiuri mioritice :0)
P.S.Pentru o explicatie mai serioasa a sindromului, puteti sa cititi articolul asta din BBC news.
Un comentariu:
Eu intotdeana mi-am imaginat japonezii ca niste persoane foarte deschise, care se exteriozeaza foarte usor si care sunt usor inflentabili, mai ales de cultura europeana, dar e posibil sa ma insel. Oricum ar fi, eu nu am simtit depresia, dar am simtit respectul, onoarea si toate sentimentele inrudite cu cele de mai sus in momentul in care am vazut primele imagini live din paris...eram la vreo 3000 de metri inaltime, proaspat trezit din somn.
E intr-adevar neasteptat sa vezi un Champs-Elysee la fel ca oricare alt bulevard, dar e totusi Champs-Elysee, un "dot on the map" ca sa folosesc un englezism consacrat, un loc pe care l-am vazut la televizor de o multime de ori si pe care mi-am dorit sa-l vad si acum sa-l revad.
Poate ca depresia asta e mai pronuntata sau mai vizibila sau mai mediatizata la japonezi, dar un pic de tristete simte oricine cand stie ca trebuie sa se intoarca in locurile natale si sa paraseasca un loc pe care o viata de om nu ar fi suficienta sa-i cuprinda toata istoria, toate povestile si povestirile.
E adevarat ca prin fara Luvru-lui au trecut milioane de oameni, dar in acelasi timp am pasit prin locurile prin care au pasit oameni ce au schimabt istoria noastra ca oameni, din greselile carora am invatat si am ajuns ceea ce suntem acum.
Vive la France...o fi o natie ingamfata si/sau orgolioasa, dar are si motive...noi nu am fi la fel?...fiti sinceri.
Trimiteți un comentariu